Pe 21 august 2011, a decedat Budd Hopkins, cel mai prolific explorator ai fenomenului rapirilor OZN.
El a fost la origine un artist din New-York, ale carui picturi si sculpturi pot fi admirate la Galeriile Guggenheim si in alte muzee. Initial el ajutase un prieten, care avusese aparent o rapire, indrumandu-l catre psihiatri care cunosteau tehnica regresiei hipnotice. Ulterior Budd Hopkins a invatat el insusi sa aplice aceasta tehnica in presupuse rapiri. Cele aflate astfel le-a rezumat in 1981, in cartea Missing Time („lacuna de timp”). Reactia publicului a fost prompta si concretizata in scrisori de la 400 de persoane care aveau impresia ca au trait un incident asemanator. Din aceste scrisori Hopkins isi va selectiona viitoarele sale cazuri. Va urma cartea Intruders: The Incredible Visitations at Copley Woods (1987), in care apar elemente noi, intre care faptul ca majoritatea rapirilor incep in jurul varstei de 5-6 ani, ca o rapire este urmata in cursul vietii de numeroase altele si ca, aparent, familii intregi au fost si continua sa fie urmarite astfel generatie dupa generatie. A treia sa carte, Witnessed: The True Story of the Brooklyn Bridge UFO Abductions (1996) este consacrata in intregime unui singur caz, foarte complex cel al Lindei Cortille, intamplat la New York in 1989. La moartea sa, Hopkins avea cu mult peste 1000 de cazuri examinate, dintre care 700 posibile rapiri.
Din pacate, in ultimul an de viata, Budd Hopkins s-a confruntat cu acuzatii venite din partea fostei sale sotii, Carol Rainey. In primul numar al revistei Paratopia Magazine, aparut la inceputul anului 2011, ea a publicat un articol in care arata ca, desi la inceput a participat la cercetarile legate de rapiri ale sotului sau, din 2004 a refuzat sa mai continue, din cauza a ceea ce ea considera violari ale eticii in „solul mlastinos al rapirilor extraterestre, plutind pe inselaciuni, fie si partiale”. Carol nu neaga realitatea fenomenului rapirilor OZN, nici stranietatea extrema a acestuia, dar considera ca atat Jacobs cat si Hopkins au convingeri mult prea ferme si rigide, impunand subiectilor examinati, mai mult sau mai putin involuntar, propriile prejudecati si acel grad de stranietate care serveste cel mai bine urmatoarea carte pe care vor s-o publice. Aceasta ii predispune la pierderea simtului critic, facandu-i vulnerabili la inselaciuni sau la confabulatiile unor persoane labile psihic. Rapirile OZN au ramas aceleasi, in esenta, de multi ani. Din cauza banalitatii majoritatii cazurilor, Budd Hopkins le abandona curand, spre supararea subiectilor, cautand mereu ceva diferit, mai senzational. Carol considera ca ufologul putea fi pacalit, evocand in acest sens si cazul de la Brooklyn Bridge, publicat in 1996 si avand ca eroina pe Linda Cortile, care l-ar fi indus in eroare pe Budd Hopkins, in unele detalii, vizand chiar un castig banesc.
Budd Hopkins a primit, in replica la aceste acuze, un mare numar de incurajari, intre care marturiile unor psihiatri sau psihoterapeuti care au lucrat impreuna cu el si care au declarat ca nu l-au vazut niciodata pe Budd sugerand celor hipnotizati false amintiri, aducand si alte argumente impotriva celor ridicate de Carol.
Budd Hopkins, desi suferind, a raspuns, printr-un articol, in februarie 2011, acuzatiilor aduse de Carol Rainey. Dincolo de respingerea punct cu punct a criticilor primite, Hopkins face o delimitare intre ceea ce numeste un sceptic si un demistificator (debunker). El se considera ca facand parte din prima categorie, in timp ce pe criticii sai ii includea in cea de a doua. El scria: „un sceptic poate accepta un caz drept posibil autentic, sau sa-l respinga ca pe o inselatorie, sau o neintelegere sau orice altceva, in timp ce demistificatorul are doar o singura opinie, bine fixata; el/ea stie ca incidentul, orice sa fi fost, nu poate implica un caz OZN veritabil. Aceasta pozitie rigida este inrudita cu un soi de fundamentalism cvasi-religios”.
„Spre deosebire de inselatoriile, atat de frecvente in documentele si fotografiile OZN, inselatoriile in rapiri, dintre miile de rapoarte pe care le stiu, sunt extraordinar de rare, pentru un numar de motive” continua el. De ce? Cel in cauza trebuie sa minta convingator, din nou si din nou, trebuie sa tina minte o multime de detalii in care sa nu se incurce... Ar mai putea exista si alti martori... Uneori si bolnavii mintali raporteaza rapiri. De boala lor se ocupa psihiatrul, in timp ce rapirea trebuie evaluata separat, cu toate precautiile.
Comunitatea traditionala a psihologilor nu ia in serios problematica rapirilor OZN, deci cei care cred ca au avut astfel de experiente nu prea au de ales atunci cand solicita un sprijin. Budd Hopkins asigura cititorul ca el s-a straduit in ultimii treizeci de ani sa aplice reguli stricte pentru a nu influenta martorii. Le declara de la bun inceput ca „nu va fi in stare sa le spuna daca experienta lor a fost reala sau nu”. Ii ruga sa nu citeasca nimic despre fenomenul OZN sau despre rapiri, cerea sa aduca martori, inclusiv dintre cei care l-au vazut imediat dupa incident. El obisnuia sa puna totdeauna si cateva intrebari inselatoare, sa vada daca subiectul este usor sugestionabil sau confabuleaza. In privinta hipnozei, majoritatea posibililor rapiti isi reamintesc aspectele majore constient, fara hipnoza. Iar ceea ce isi reamintesc coincide cu ceea ce se afla de la ei sau de la altii prin hipnoza.
Inainte de moarte, Budd regreta un singur lucru – faptul ca nu exista suficiente persoane calificate, dornice sa lucreze in continuare in acest domeniu plin de provocari.