Daca doriti sa raportati o observatie, sau doriti sa participati la activitatile noastre, luati legatura cu noi prin telefoanele: 0774579986, 0723181084, 0745875252, sau la adresa Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. Vizitati-ne si pe FACEBOOK
Link la circa 450 de articole OZN Conferinta OZN Romania din 10 mai 2014 Doua carti despre fenomenul OZN...
NOUTATI PE SITE:
doua articole importante, trimiteri la alte peste 70 de articole, sase noi aparitii TV, Conferinta OZN la Roma

Legaturile dintre fenomenul OZN si folclor au fost puse in evidenta inca demult, de numerosi ufologi, incepand cu cercetarile lui Jacques Vallée (Passport to Magonia: From Folklore to Flying Saucers, 1969) sau Thomas Ed. Bullard (UFO Abductions: The Measure of a Mistery, 1988). Un caz romanesc interesant din aceasta categorie, in care rapirile OZN se imbina cu elemente ale credintelor populare din zona Maramuresului, este cel al lui D.B.

D.B. s-a nascut in 1968 si a crescut in satul Craciunesti, cu o populatie predominant ucraineana, din judetul Maramures, sat aflat la circa 9 kilometri est de Sighetu Marmatiei, pe malul Tisei, care face acolo granita cu Ucraina.

Mama lui D.B., Vl.B., care a fost martora la unele evenimente, avea 83 de ani in momentul scrierii acestor randuri. A avut 8 copii, dintre care mai traiesc 4. Barbatul i-a murit de mult. Ea nu a fost angajata nicaieri; si-a castigat painea prin munca la camp. Acum e partial paralizata.

Cele ce urmeaza sunt redate in parte din marturiile pe care D.B. mi le-a scris, incepand din 2005, ca si din dialogurile avute de Elena Lasconi cu el, cu mama lui si cu alte persoane, in timp ce a facut, in ianuarie 2014, un film, cu acest caz, pentru canalul AcasaTV (din grupul Media Pro). Detaliile reproduse au menirea sa contureze cat mai corect atmosfera si ambianta de mit si de basm a intamplarilor relatate, atmosfera care caracterizeaza nu doar martorii ci intreaga comunitate din zona.

Desigur, citind cele de mai jos, trebuie sa acceptam dintru inceput, pe de o parte, failibilitatea memoriei si a marturiei umane, iar, pe de alta parte, ca nicio stiinta si nicio religie nu poate spune, cu o siguranta de 100% ce anume trebuie sa existe, ori ce anume nu poate exista.

1974         

Cand D.B. era mic, in apropiere de unde locuia cu ai lui, traia batranul Dumetru, intr-o casuta veche, de 2,5 pe 3 metri. Mai sus era un izvor, de unde puteai sa iei apa cu ulciorul, deci baiatul trecea des pe la el si sotia lui. Nu aveau caine, erau niste batranei blanzi. De la un timp, Dumetru, care purta o barba, ca de Mos Craciun, a ramas vaduv. Lui D.B. ii placea ca ii povestea tot felul de lucruri interesante. Unii spuneau ca citea din zodii. In amintirile sale de copil, martorul intamplarilor de fata isi amintea de o carticica fabuloasa, pe care batranul o tinea sus pe o polita; de cate ori o deschidea, iesea din ea un abur inecacios de amoniac. Spunea: „stii, daca nu citesc intr-o zi din cartea aceea, sau atunci cand trebuie sa o citesc, imi piuie asa in urechi ca imi tasneste sange pe urechi si, uneori, pe ochi. Daca sunt plecat undeva pe camp, trebuie sa vin. Asa ca ori o iau cu mine, ori trebuie sa ma intorc si sa o citesc”. Dar, de fapt, el nu citea, ci cartea parca ii vorbea.

Si D.B. a incercat sa se uite in cartea respectiva, odata cand batranul nu era acasa, dar nu a putut-o deschide.

Intrebat de unde are cartea, Dumetru i-a spus baiatului ca „a venit unul dintre ei si mi-a dat-o”; cineva care i-a mai spus: „te pun aici scut, langa locul acesta”. I-au scos oamenii vorbe cum-ca ar fi varcolac, vrajitor, vraci si multe altele. Cand Dumetru a murit, D.B. spune ca acea carte a lui s-a topit; a ramas in locul ei, pe polita, doar o gramajoara de praf albastru. Cand el si fratele sau au pus mana pe acel praf s-au ars ca de la un ulei incins.

Intr-o zi Dumetru i-a aratat lui D.B., in spatele casei, un pom cu ramurile incovoiate si plecate in jos, cu frunze late, taioase, care fosneau metalic. Din mijlocul unor inflorescente ieseau niste fructe, un fel de pere, de marimea unor nuci mai mari. Dumetru i-a zis ca nu trebuie sa guste ca nu sunt bune, dar copilul nu a ascultat. Isi amintea acum ca nu a simtit niciodata un gust mai rau, ca de petrol, ca de mercur, sau de sulf, iar dintii i s-au strepezit. I s-a explicat ca fructele nu sunt coapte. In fiecare an, cand creste pomul din gard, rodul acela se umfla peste noapte, se coace, dupa care vine „fata padurii” cu copiii ei, il mananca, iar pomul se usuca. Dumetru i-a vazut de vreo doua ori, dar nu s-a putut apropia de ei; a incercat sa si manance din acel rod dar n-a reusit niciodata.

In primavara lui 1974 Dumetru a murit; avea 91 de ani; dar baiatul a ramas cu povestea in cap. In vara acelui an, la sfarsit de iunie, cand s-a cosit si s-a uscat fanul, baiatul a stiut ca fructele puteau sa se fi copt. El avea aproape sase ani; in toamna urma sa mearga in clasa I-a. I-a spus mamei: „vreau sa merg sa vad daca nu s-au copt perele din gardul lui Dumetru”. Desi mamei nu-i placea ideea, mai ales deoarece baiatul trebuia sa traverseze soseaua nationala DN18, acesta nu a ascultat-o. Cand a fost la vreo 50 de metri de destinatie, in timp ce urca pe o carare spre padure, a auzit mai multe voci cantand, dar nu a vazut pe nimeni. Cand a ajuns la „pomul fermecat” a vazut in jurul acestuia o fetita si vreo sase baieti, toti de varsta lui si care chiar semanau cu el. Unul era in pom, unul la baza pomului, iar ceilalti in jur. Erau de o frumusete rara. Aveau ochii albastri si stralucitori, parul lung blond legat intr-o coada la spate si zulufi in fata, pe frunte si la urechi. Pielea le era alba ca zapada, iar in obraji aveau bujori roz ca pictati. Parca toti erau gemeni, totusi fiecare avea trasaturile bine definite. Fata era putin altfel, avea ochii verzi si doua cozi la spate; parul ei era ceva mai auriu, iar al baietilor mai aramiu.

Cand a ajuns ca la cinci metri de ei, fata a inceput sa se agite si sa ia o postura dusmanoasa. Dar intre baieti era un copil, care parea tare intelept, si mai era un altul atat de vesel cum el nu mai vazuse. Acesta a venit la D.B. si i-a dat o para. Zumzaia ceva nearticulat dar il intelegea in gand perfect. Parca ii spunea sa ia si sa manance repede, repede. D.B. s-a uitat la fructul acela si a vazut ca nu era ca perele desi semana la forma; avea pe el un fel de conformatie hexagonala si un punctulet mic, tepos; altminteri era mai degraba ca o caisa, dar nu avea nici seminte nici samburi. Cand a muscat, fructul i s-a topit in mana si „s-a facut apa”, astfel incat mai mult l-a sorbit din palma. La gust era ca o portocala, cu multa, multa menta.

Dupa ce a gustat din fructul acela, a simtit niste furnicaturi in tot corpul. Apoi a simtit o mana rece pe umar. S-a intors si a vazut o femeie inalta, cu parul alb si stralucitor ca matasea; era inalta de peste 2,5 metri, poate chiar trei. A inteles mai tarziu ca ea statuse pana atunci intr-o adancitura, cu vreo zece metri mai incolo, si se uita ce fac copiii, iar cand l-a vazut, a venit incoace. Acum, in timp ce-l privea, fata i s-a invinetit iar ochii i s-au inrosit de furie. Era chiar „fata padurii” despre care vorbeau oamenii de acolo.

Fetita mica l-a certat pe baiatul cel vesel ca de ce i-a dat sa manance acel fruct si s-a repezit la D.B. sa-l zgarie. Dar baiatul intelept a prins-o pe fata de mana si i-a spus bland: nu vezi ca acest copil seamana cu noi? De ce vrei sa ii faci rau? Dupa care i-a transmis lui D.B. cam asa ceva: bine ai facut ca ai mancat din acel fruct, ca daca nu ai fi mancat, femeia aceasta, care este mama mea „te-ar fi asimilat”. Probabil insa nu era vorba sa fi fost devorat ci de o altfel de asimilare; poate ar fi fost rapit si dus in lumea lor.

In timp ce femeia cea inalta il urmarea cum manca din fructul acela, fata ei s-a schimbat si si-a revenit la normal. Acum avea o privire ca de inger, iar ochii i s-au limpezit si s-au facut verzi stralucitori. Lui D.B. i s-a parut chiar ca i-a zambit, dupa care s-a asezat.

Era deosebit de frumoasa la fata si avea un corp ca al zanelor. Parea cam ca de 40 de ani. Avea doua cozi la spate, legate intre ele si legate la spate, cu panglici roze, de braul ei aurit. Si fetita era coafata la fel. Baietii aveau o singura coada. Cozile erau groase ca mana unui om. Iar cozile femeii erau ceva mai groase.

Purtau cu totii camasi din matase alba lucioasa, stralucitoare, incinse, lungi mai sus de genunchi. Parca pe o parte aveau o cadere mai lunga si parca aveau ceva ca de sticla, ori de paiete, pe margine. Intr-un fel, imitau vestimentatia oamenilor locului asa cum fusese ea cu mult timp inainte.

Femeia avea in picioare cizme lungi, maro aurii, ca pielea intoarsa. Si fetita avea la fel, dar baietii aveau ghete mai scurte. Cizmele aveau pe partea laterala ceva ca niste clopotei, sau mai degraba ca un fel de clape...

Mai aveau si un fel de ham pe ei, care mergea pana in zona plexului solar si peste umeri. Aveau si aici clape, care dadeau uneori un clinchet ca de clopotel. Martorul s-a gandit mai tarziu ca poate era un costum protector care ii ajuta sa traiasca in mediul pamantean.

Copiii cantau „un fel de plecare si venire din lumina, o scaldare in lumina, ceva despre frunze si despre fosnetul lor – atata am inteles eu”, a spus mai tarziu D.B.. I-au spus foarte multe, dar intr-o limba diferita, perfecta, pe care atunci o intelegea. Vorbeau in versuri. Aveau si o rima interioara.

I-a intrebat de unde sunt, iar copilul acela intelept i-a spus, parca vorbea in rime: „spune-mi cine te-a adus / satul nostru e de sus”. Dupa care i-a mai spus: „du-te pe cararea ta... intr-un curand toate le vei uita, dar la mijlocul vietii cand vei fi, de noi iti vei aminti”.

Intalnirea de la pomul miraculos l-a marcat profund. Spune ca ii pare rau ca nu l-au luat atunci cu ei. Aici, simte viata „intr-un fel metabolic”, dar atunci cand a fost in preajma lor, a simtit o armonie, o comuniune si „plenitudinea vietii paradisiace, unde toate erau cu totul altfel”. Si aveau in ei o energie cum n-a mai intalnit nicaieri.

D.B. a tot umblat, pe dealuri, prin paduri si pe satele vecine, vreo zece ani de la aceasta intamplare, sa vada de unde sunt, sa gaseasca satul lor, sa se intalneasca din nou cu ei, de zicea mama lui „il poarta fata padurii”. Cel mai greu a fost cand a inteles ca ei de fapt „nu sunt de-ai oamenilor”. Si mult timp a simtit ca nu putea vorbi cu nimeni despre aceasta intalnire.

D.B. spune ca a mai auzit-o, de mai multe ori, cantand, pe „fata padurii”; a alergat prin padure, dar nu a mai ajuns-o, desi a vazut-o din departare. Odata era imbracata altfel, intr-un verde metalic, poate ca sa se piarda mai usor in culoarea peisajului. A vazut-o odata langa apa. Atunci era foarte aproape si a fugit dupa ea. Dar aratarea s-a departat cu o viteza de care niciun om n-ar fi fost in stare.

1977

Urmatoarea intalnire a avut loc intr-o zi de sfarsit de iunie din1977. D.B. avea noua ani si era in vacanta de vara. El cu mama, sora Mariana si fratele Vasile (cu trei ani mai mare), veneau din Camara, un cartier marginas din Sighetu-Marmatiei, situat cam la 3 km de centrul orasului, si urcau peste un camp, pe o carare care trecea pe langa o livada.

A vazut dintr-o data, deasupra orasului, chiar aproape de centru, un obiect discoidal albastru sidefiu, care se confunda aproape perfect cu culoarea cerului. A strigat catre ai sai: Vedeti! vedeti! farfuria zburatoare!, iar ei au spus doar Da! El se gandea ce mult si-ar dori sa vada obiectul mai de aproape. In cateva secunde, acesta a venit spre ei, oprindu-se cam la zece metri in fata lor si cam la 5 metri deasupra solului.

Baiatul a intrat sub „farfurie” si a vazut cum arata dedesubt. Spune ca era rotunda, dar impartita in triunghiuri cu varful in centru si baza pe circumferinta, ca „niste felii de pizza”. „Unul dintre acele triunghiuri era ca oglinda si emana lumina, celelalte triunghiuri fiind mai intunecate. Apoi triunghiul de alaturi se transforma in triunghi stralucitor, iar cel care a stralucit inainte se transforma in negru mat. Lumina trecea astfel, pe rand, prin toate triunghiurile. Culoarea sectoarelor descrestea in nuanta fiind tot mai deschisa pe circumferinta astfel ca triunghiul vecin cu oglinda era de un alb laptos mat.

Privit din lateral, obiectul era cam de 10 metri latime si vreo 5 inaltime, avea forma unui con rasturnat, cu un unghi de peste 120 grade, iar deasupra, in primul moment, parea ca are o cupola, dar privind mai atent vedeai ca era o sfera, care urca si cobora din con pe o distanta de vreo doi metri, cam o data la 5 secunde. Sfera avea o culoare galben-verzuie, distincta fata de culoarea albastru sidefie a discului. D.B. spune ca sfera era transparenta si in ea a distins un individ la nivelul superior si doi sau mai multi la baza. Cel situat sus avea miscari lente, ca si cum ar fi stat pe un scaun rotativ fix, iar ceilalti circulau in jurul lui, pe circumferinta inferioara a sferei. Obiectul degaja caldura, de parca sufla aer cald. In aer era un miros „ca atunci cand se scurtcircuiteaza curentul electric”.

Concomitent, circula ceva pe marginea discului. Se auzea un fluierat – nu curat ci sasait – urmat de o pocnitura ca intr-o piatra. In urma pocniturii, triunghiul luminos inainta pe circumferinta impartita. Cat a fost sub farfurie, D.B. auzea „fluieratul sasait” care se transforma in pocnitura cam o data la cinci secunde, poate ceva mai mult. Cand obiectul s-a departat se auzea doar un parait fin... cam zece pocnituri intr-o secunda.

D.B. isi amintea ca atunci cand obiectul era langa ei „ai mei parca au inghetat; nu se mai puteau misca deloc doar mama a strigat: nu te duce, te vor lua cu ei...”.

Scena a fost descrisa ulterior si de mama lui D.B.. Ea spunea: „Am vazut ca vine ceva, asa sus, pe cer de la Sighet si am fugit dupa copii si am luat doi. Baiatul asta unul a ramas mai inapoi si au strigat niste femei: ai grija de copii sa nu ti-i ia farfuria zburatoare! Si am fugit si am luat doi copii si el a ramas in urma si se uita asa sus si eu am tot am strigat: hai dupa mine sa nu te ia acolo! Dar el tot s-a uitat acolo sus...” Apoi a aparut un fel de trapa, sau ceva, pe care a coborat o femeie imbracata in negru sclipitor. Nu pasea ci cobora lin, cu doua lampasuri in maini... Era inalta, de peste doi metri, alba la fata si era tare frumoasa... „Si a cerut copiii la ea. Dar eu nu i-am lasat; ca am facut gura la ea: ce iti trebuie copiii mei? Iar femeia aceea s-a urcat inapoi in farfuria aia zburatoare, mi-a lasat copiii... Venea de la Sighet si se duse asa, pe deal, peste gradini, sus, catre padure”.

D.B. spune ca si el parca a vazut ca a coborat ceva, dar nu se uita in directia aceea. In schimb el a avut impresia ca sub acel obiect timpul trecea mai incet. Si a adaugat: „Parca imi amintesc ca am fost luat inauntru... am o imagine clara asupra unui singur fapt: in fata mea au aparut, fara numar, aceiasi oameni, imbracati tot asa in alb; erau barbati si femei, jos erau copii; toti stateau in jurul meu. Au venit in fata lor un numar de batrani si fiecare mi-a spus ceva. Nu am retinut nimic, dar stiu ca fiecare mi-a spus ceva. De cate ori vreau sa imi amintesc ce mi-au spus, am doar o imagine in minte si atat retin... Retin un semicerc pe care este o lumina ca un fulger, iar pe marginea cercului se propaga un fum, iar din fum am vazut cladiri cum ar fi zgarie-norii din New York si alte orase... erau si asezari mai mici in jur. Aceasta imagine, atat imi ramane... Se pare ca ei mi-au transmis un fel de final, de distrugere a civilizatiei”. Probabil – si-a zis – ca numai atat este necesar ca oamenii sa stie.

In schimb el considera ca a retinut cu amanuntul aproape tot ce i-au zis copiii. I-au spus mult mai multe si stie si din cantecul lor cate ceva, dar nu poate sa reproduca in cuvinte... Apoi „l-au lasat; nu au avut nevoie de el”, asa ca s-a vazut din nou in ambianta fireasca de pe coasta dealului. Dar el spune ca timp de un an de zile dupa aceasta intalnire a avut in gura un gust ca de mercur, acelasi gust ca cel pe care l-a simtit cand a mancat din fructul acela necopt.

Mama lui D.B. a descris toata aceasta scena spunand ca i s-a parut ca baiatul a disparut si a reaparut „cam cat ai clipi din ochi”.

Intalnirea a fost comentata in sat. Asa cum spunea ea mai departe, dupa vreo 2-3 saptamani s-a dus cu copiii la padure dupa hribi. Un om care pazea vitele i-a spus: „Vlaselena de ce ai luat copiii? ca umbla farfuria zburatoare si ti-a lua copiii”. Iar ea s-a dus atunci „unde a fost mai tufis ca sa nu ma vada sa imi ieie copiii”.

Ca a fost o simpla coincidenta sau altceva, amandoi fratii care au asistat la acea intalnire s-au dovedit foarte bolnaviciosi. Sora lui a inceput sa faca aritmii cardiace, iar fratele a facut un astm grav, astfel incat au murit amandoi, ea la 35 el la 45 de ani.

Vl.B. i-a spus lui D.B. ca ea vedea intamplator, in fiecare an, o femeie care ii aparea in carare de niciunde, tot in sfarsitul lui iunie, pe vremea ploilor care sunt inainte de cositul fanului. Era o femeie foarte inalta, imbracata cu haine negre stralucitoare. N-a vazut-o niciodata la fata, ca purta gluga, iar in maini purta doua candele ca de aur, lungi pana la pamant. Intr-un an a vazut-o pe drumul carelor, unde s-au facut balti mari intrucat a plouat mai mult. Ce si-a zis mama: ia sa vad eu cine-i femeia asta ciudata; dar oricat de tare se indemna la mers, nu putea s-o ajunga. Cand sa treaca peste o balta lunga cam de 4 metri, a vazut ca femeia era desculta si a pasit inainte fara macar sa atinga apa. Asta-i ceva necurat si-a zis mama si s-a oprit; iar femeia a mers mai departe, pana la o claie de fan in spatele careia a disparut. In sat s-au mai petrecut si alte intamplari ciudate, unele puse pe seama „fetei padurii”, altele cu oameni care apareau de nicaieri si apoi dispareau, cu premonitii, stafii s.a.m.d.

1998

O alta intalnire importanta a avut loc in 1998. D.B. avea 30 de ani, era insurat si avea un copil de 3 ani. S-a trezit intr-o dimineata si, nici una, nici alta, numai sa mearga la padure sa culeaga ciuperci („te-o purtat fata padurii!” i-a zis mama). De unde locuia si pana la padure erau peste trei kilometri, dar a ajuns acolo cam intr-o jumatate de ora.

Sus pe culme, s-a asezat, un pic obosit. Privea spre dealurile de dincolo de granita cu Ucraina. Departe, intre dealuri, pe Soparca, un raulet care se varsa in Tisa, a vazut un nor ciudat. Era cenusiu, nu alb ca ceata... Iar norul s-a pus in miscare si intr-un timp miraculos de scurt a ajuns deasupra padurii prin care urma sa treaca si el. Si s-a pus sa toarne cu galeata.

Dintr-odata, pe o poiana, cam la vreo 200 de metri, D.B. a zarit un grup de adolescenti. Toti erau baieti, inalti de 1,80-2 metri, identici, dar era cu ei si o fata de vreo 30-35 de ani, foarte inalta, la vreo 2,5 metri. Erau imbracati in haine albe, dar cand au intrat in ploaie hainele lor s-au facut maronii. Doi dintre ei purtau pe umar un soi de laute aurii, lungi si lucioase. Corzile erau ca de aur, iar cutia de rezonanta era ovala ca o para; dar aveau si un soi de tevi la capete. Ulterior D.B. s-a gandit daca nu erau cumva altceva, poate niste detectoare de metal... si mai spunea: „unul avea ca un fel de bila, jos, altul ca un fel de teava patrata si indoita, iar fata avea o teava cu foarte multe strune pe ea; si cantau”. Au cantat exact cum au cantat copiii aceia intalniti in copilarie. D.B. si-a dat seama atunci ca erau aceiasi copii frumosi. Si chiar veneau dinspre locul in care i-a vazut el demult. Si-a zis deci: „Ei sunt! Gata! Acuma ma duc cu ei”.

A ramas totusi ascuns dupa un stejar. Au trecut pe langa el cam la 5 metri. Rasul lor nu era ca al oamenilor, ci parca era in chicote. Fata s-a intors, l-a vazut si si-au intersectat privirile. El a amortit pe loc. A vazut cum, pentru un moment, ochii ei s-au inrosit si fata i s-a invinetit, dar imediat s-a relaxat iar ochii i s-au inverzit. A ras si a fugit dupa baieti, pe carare. D.B. si-a revenit din amorteala cam dupa un minut si si-a zis: „Dupa ei, fie ce-o fi!”

A alergat vreo suta de metri, pana a ajuns intr-o poiana. S-a simtit patruns dintr-odata de o caldura de parca ar fi fost intr-un cuptor. A fugit mai departe pe carare, pana a iesit din padure. Aici l-a vazut pe vacarul satului pazind cireada. D.B. era ud leoarca iar el era uscat, deoarece in afara padurii nu a plouat. L-a intrebat daca „nu a vazut asa si asa...” „N-am vazut nimic” a ras acesta si i-a mai spus: „Tu ai vazut-o pe fata padurii si pe copiii ei”.

Cand a ajuns acasa, zice nevasta-sa: „dar tu ai parul ars!” Atunci a dat cu mana prin par si a simtit ca este zbarlit, sarmos. In poiana aceea, unde fusese caldura aceea ca de cuptor, i se parlise si parul, si genele, si mustata.

Azi D.B. presupune ca in acea poiana aterizase atunci, in 1998, o nava nepamanteana. El mai crede ca, prin 2008 sau 2009, locul fusese vizitat din nou. Dar daca in urma cu zece ani vegetatia era pitica, acum copacii aveau vreo zece metri, si dintre ei vreo 20-30 erau retezati la jumatatea lor, ca printr-o izbire razanta, unidirectionala. Si erau uscati, intr-un mod destul de ciudat, ca si cand ar fi fost afectati de o radiatie puternica. Daca ar fi fost, sa spunem, efectul furtunii, ar fi fost retezati altfel, si nu de la mijloc, si macar unii ar fi continuat sa traiasca.

Acum, in 2014, anumite semne aratau de parca acea „nava” ar mai fi venit acolo inca o data, relativ recent. Deci D.B. se intreba: care ar putea fi cauza? ce anume determina astfel de vizite repetate? de ce acel ceva incearca sa aterizeze mereu in acelasi loc? ce ii intereseaza? Una dintre ipotezele pe care le-a avansat tot el era ca poate au pierdut ceva acolo.

El presupunea ca puteau fi resturile unui accident. Cam pe cand avea vreo zece ani, gasise in iarba, dincolo de livada lui Dumetru, „o conglomeratie de tuburi patrate, in jur de 100”, alcatuind un fel de cub spart intr-un colt. S-a uitat prin tuburi dar nu a vazut nimic. Spune ca a incercat sa le spele, dar apa pe care a turnat-o in ele a inghetat bocna. Nu putea nici sa mai apuce cubul ca ii degerau degetele. L-a lasat deci acolo si a plecat. Azi e convins ca obiectul nu era produsul unei tehnologii pamantene si ca intre timp „a fost recuperat”. Tinea minte astfel ca „mai tarziu, a intalnit un grupuscul ciudat”, „doi baieti din aceia”, care carau un fel de sacosa prin care transparea forma acelui cub cu gaurile patrate. I-a pierdut din vedere chiar in zona acelor copaci retezati... El se intreba acum de unde putea sa provina acel „radiator puternic”? „Cum a ajuns acolo? Cum s-a spart? De unde a cazut?”

D.B. crede ca ar trebui ca cineva sa vina aici cu un detector de metale. Daca a fost un accident, probabil s-ar putea gasi si alte fragmente. Altfel de ce s-ar tot intoarce vizitatorii in locul acela?

2003 si dupa

Intamplarile stranii nu s-au limitat la cele de mai sus. Intr-o noapte din 2003, pe la ora 23, D.B. a iesit in fata casei sale din cartierul Camara „sa se uite la stele” asa cum obisnuia, intrucat „simtea o chemare a cerului”. Era o noapte fara luna. Dintr-o data a vazut, trecand pe strada, o femeie inalta de vreo trei metri... Aprecierea a facut-o tinand cont ca ajungea cu capul pana la inaltimea unui balcon. El s-a lipit de peretele lateral al casei. Ea a trecut, l-a privit, a ras, dar acum rasul ei era ca rasul oamenilor. Apoi s-a dus mai departe. El a iesit s-o vada din spate, dar ea nu mai era nicaieri; disparuse intr-un mod inexplicabil. Doar in aer se simtea „mirosul acela de scurtcircuit electric”.

A doua zi, a venit un frate de-al lui si i-a povestit ca aseara, pe la ora 11, era in strada la Craciunesti. Si a vazut un cerc de lumini ciudate care s-a dus catre Tisa in jos si a luat-o spre Sighet, cam pe la Camara; parca s-a oprit si apoi a disparut. Atunci si D.B. i-a spus ce vazuse, „dar el nu m-a prea crezut”.

Asa cum imi scria D.B., in 14 ianuarie 2004, a avut un vis ciudat. „Se facea ca eram la fan la Horavita si m-am intalnit din nou cu copiii aceia frumosi si cu femeia aceea care semana cu o zana”. Acela a fost momentul in care si-a amintit tot ce i-au spus atunci copiii: „Si-acuma du-te, du-te pe carare / ne-om intalni cand vei fi mare / si in vis de noi ti-i aminti / la mijlocul vietii cand vei fi / si in acel an / sa te intorci cu Flavian / si-n anu-acela se va fi-ntamplat / ca locu-acela se va fi uscat”.

Dupa ce s-a trezit, s-a dus la locul vechii intalniri. Acolo totul era taiat si curatat. Iar D.B. se intreba daca nu cumva a fost nepasator sau neputincios. Poate ca menirea lui fusese sa poarte de grija acelui loc. Dar mai ales se intreba: „de unde stiau ei atunci ca pe baiatul meu il va chema Flavian?”...

Dupa 2005, D.B. spune ca „am mai vazut cateva zeci de fenomene OZN si nu am fost singur; de multe ori am chemat-o pe nevasta mea... si noaptea ma scol brusc si daca ies afara vad lumini ciudate.”

Sotia sa, Maria, prefera sa le spuna totusi „meteoriti”. Chiar daca a fost o lumina constanta, de marimea unei mingi de tenis, care s-a mentinut mai mult timp pe cer, sau doua lumini – una multicolora, iar cealalta alba – care au venit dinspre Sighet si s-au oprit undeva deasupra Craciunestiului, apoi s-au intors, ea spune ca erau meteoriti. Alta data ea a vazut o lumina ciudata care emitea diferite nuante si forme si a spus ca pare a fi un inger... Dar nu OZN.

Au mai fost si alte cazuri. Prin 2012 el a vazut chiar o farfurie zburatoare; atunci era cu mama lui care poate depune si ea marturie.

Comentarii

Credinta in „fata padurii”, cu infatisari si atribute variante, este foarte raspandita in zona si chiar in tarile vecine, cel putin pana in Slovacia. Relativ multe persoane spun, si in zilele noastre, ca au intalnit-o, cantand, dansand, ingrijindu-si parul, adunand flori, singura sau cu insotitoare. Uneori poate deveni rea, deci oamenii se feresc de ea. D.B. a crescut in aceasta ambianta in care mitul este trait si nu e socotit doar o piesa folclorica. Dupa intalnirile sale, el a vorbit mult, mai ales cu oamenii mai batrani, despre „fata padurii”. I s-a spus ca e frumoasa, ca umbla noaptea, iar daca vine cu surorile ei, se opreste la izvoarele reci si se scalda si din alb cum ii e parul, se face negru si stralucitor. Si de te prinde nu te mai lasa cu mintea intreaga.

O ruda a sotiei lui D.B. povestea, prin 2004, ca a vazut-o odata. El venise la fantana, era tarziu, dupa ora doua noaptea; era luna plina; a vazut-o din creasta dealului; era foarte inalta, se scalda in parau, arunca apa in sus cu mainile si probabil ca nu l-a auzit. Avea parul negru si lung pana la pamant; era un par foarte bogat, ca lana oilor. El era cam la zece metri, avea si un caine cu el, dar cainele a amutit. Atunci s-a dat in spate si a mers de-a-ndaratelea pana s-a ascuns dupa coama dealului; „caci nu e bine daca vezi asa ceva sa te intorci cu spatele”. Parca a auzit-o si cantand; atat de frumos de-ti lua mintile. A fugit apoi si s-a ascuns in coliba, unde mai erau doi cu el. Abia dimineata le-a spus si lor patania sa.

Chiar la ei in sat, se mai spunea despre un baiat ca s-a intalnit cu fata padurii si „a devenit bleg”. Si un prieten de-al lui D.B., monah, i-a povestit cateva intamplari despre „fata padurii” si cum ii poarta ea pe cei ce au intalnit-o, peste dealuri, pana te trezesti ca nu mai stii unde esti.

D.B. comenta acum: Mitul acesta, despre fata padurii – ca e un mit pana la urma – nu este numai la noi in sat. El este peste tot, peste tot; in toate arealele geografice exista ceva asemanator... S-a facut o similitudine chiar cu Gaia, zeita pamantului. La noi ea e cunoscuta in felul acesta, dar si in povestile cu iele. De cele mai multe ori canta de te innebuneste. Putem face o analogie cu Odiseea lui Homer unde sirenele cantau si Ulise a astupat urechile tovarasilor sai cu ceara ca sa nu o ia razna. In folclorul nostru avem si jocul ielelor. Ele veneau, cantau, jucau si dansau chiar pe apa. Exista si elemente legate de consumarea unei hrane, a unei bauturi. In Biblie avem fructul intelepciunii...

In timpul realizarii filmului TV, Elena Lasconi era cu D.B. cand au intalnit un cioban, care le-a spus ca si mama lui i-a povestit de „fata padurii”. Se spunea ca avea o voce foarte frumoasa dar daca un om ii vorbea, putea sa ramana mut, fara voce. Se mai spunea ca, mai demult, au fost si oameni rapiti de ele. Erau disparuti doua-trei zile dupa care erau adusi inapoi. Si parca isi pierdeau mintile. Nu mai erau integri. Devenau niste blegi. Dar dupa ce s-a zis ca nu e adevarat deoarece asa ceva e imposibil, nu s-a mai auzit nimic despre ele. Desi iata – spunea ciobanul – el insusi a fost la munte anul acesta si acolo, catre Viseu, auzea seara cantand ceva, dar era departe. Nu puteai sa mergi acolo. Avea o voce atat de subtire, o voce calma, blanda, linistitoare. Poate ea canta mai incet, dar cantecul ei se auzea foarte tare, asa, in ecou. „Astea nu-s mituri. Eu nu le consider mituri” a incheiat el.

D.B. este ferm convins ca toate intamplarile, cele prin care a trecut el si cele de care se povesteste, sunt manifestari ale unei civilizatii superioare noua „care exista paralel cu noi si despre care socot ca ne monitorizeaza, adica ne poarta de grija si nu prea ne lasa ca sa facem toate prostiile cate le-am putea face... Ei sunt chiar in mijlocul nostru si au astfel de veghetori...”. El considera ca fiintele cu care s-a confruntat sunt „acea rasa extraterestra” descrisa in literatura ufologica ca „inaltii blonzi”, despre care „se spune ca este rasa cea mai benefica”.

La intrebarea Elenei Lasconi privind originea „fetei padurii”, si mama lui D.B. e de parere ca „Eu m-am gandit ca fata aia, de buna seama, e de la extraterestri” odata ce a vazut ca „a coborat din farfuria ceea”.

Dar pentru D.B. extraterestrii nu inseamna neaparat fiinte venite de pe o alta planeta ci poate dintr-o alta realitate. La intrebarea Elenei Lasconi daca se considera norocos pentru ca a avut sansa sa soarba din acel fruct, el a raspuns ca „intr-un fel am fost norocos, intr-un fel nenorocos”. Pe de o parte, a cunoscut o lume cu totul deosebita de a noastra, o lume a plenitudinii desavarsite, a unor „fiinte care au atins fericirea”, pe de alta parte, l-a urmarit toata viata neimplinirea ca nu poate ramane cu ei. „M-as bucura sa primesc vizita lor dar si mai mult as vrea sa plec la ei in vizita, asa, pentru o mie de ani...”.

Dan D. Farcas

Joomla templates by a4joomla